Am fost învrednicit de înalta cinste de a fi ales membru al acestei ilustre instituţii într-un moment când s-a procedat la o lărgire a cadrelor academice, lărgire cerută, dacă nu mă înşel, de sporul spiritual al ţării. Ales fără înaintaş, ivirea mea aici între Domniile Voastre are oarecum aspectul unei generări spontane. Trebuie să recunosc că împrejurarea aceasta mă stânjeneşte puţin, deoarece îmi răpeşte posibilitatea şi norocul, date până acum în chip de la sine înţeles, de a face, intrând sub această cupolă, elogiul unui nemuritor dispărut trupeşte, dar care n-a încetat să fie prezent, graţie înfăptuirilor de o viaţă. Vă rog să-mi acordaţi totuşi, potrivit obiceiului statornicit, dreptul nescăzut de a face astăzi, aici, elogiul unei alte nemuritoare prezenţe, care n-a ocupat niciun scaun în această nobilă incintă. Prezenţa nemuritoare la care mă refer nu e legată de niciun nume, nu râvneşte la nicio laudă şi e răspândită în spaţiul din preajma noastră, cât ţine întinderea împărătească a ţării. Vreau să vorbesc despre singura prezenţă încă vie, deşi nemuritoare, nemuritoare deşi aşa de terestră, despre unanimul nostru înaintaş fără de nume, despre satul românesc.