Înconjurați de păduri și poieni întinse, moții au trăit sute de ani din exploatarea lemnului și creșterea animalelor. Dogăritul a fost cea mai de preț îndeletnicire a bărbaților, o ocupație care începe să dispară și din satele de pe Arieș. Dacă în urmă cu un secol erau sute de dogari în Apuseni, astăzi pot fi numărați pe degete…
Era câte-un dogar la fiecare casă
„Dogăritul este o ocupație seculară aici, în Țara Moților, fiind, până nu demult, principala activitate a bărbaților, alături de minerit“, ne spune Ionel Heler, custodele Casei Memoriale „Avram Iancu“.
Nicolae Belei este unul dintre ultimii meșteri care știu să facă butoaie, piatra de încercare a dogăritului, a văsăritului, cum spun moții… „Cine nu știe să croiască un butoi, de la buștean până îi pui capacul, nu este un meșter adevărat“, zice Nicolae…Vremea și vremurile sunt schimbătare și pe Valea Arieșului Mic…De cum încep frunzele pădurii să prindă rugină, în pragul toamnei, Nicolae se pune pe treabă. Așa era în urmă cu sute de ani, așa este și-acum la Vidra, la Avram Iancu și în cătunele dimprejur. Ecoul bătătorilor, ciocanele din lemn special făcute pentru dogărit, se mai aude încă în Țara de Piatră. Dogari nu mai sunt cu sutele, cum erau odată, au mai rămas câțiva meșteri încăpățânați care duc meșteșugul moților mai departe… „În copilărie mea era câte un dogar aproape la fiecare casă, eu am învățat de mic, de la tata și de la bunicul, au fost și ei tot dogari“, ne mărturisește meșterul din Apuseni.
Gustul apei din doniță
Traian Pogan, alt meșter priceput din sat, ne spune că dogăritul nu mai este, demult, o ocupație rentabilă și că face butoaie și putini din lemn cu drag pentru că nu vrea să se uite meșteșugul.
Nicolae Belei ne spune că s-a apucat din vreme de văsărit, așa cum făceau tatăl și moșul său… Și-a adunat din vreme fânul pentru animale și, pe când bruma a început să pârjolească frunzele de prin grădină, a și pornit la treabă. Și-a adus din pădure lemnele pentru butoaie, donițe și cuibere. A găsit, cu greu, și lemn uscat, brad de fulgerătură, din munte, pentru tulnice. „Pentru tulnice trebuie lemn foarte uscat, cel mai bun este bradul care a fost fulgerat în pădure pentru că nu trebuie să-l ținen noi, ani întregi, să se usuce.“ Nicolae ne mai spune că atât cât vor mai tulnica tulnicăresele prin satele Apusenilor va avea și el de lucru. Ne povestește despre meșteșug în timp ce lucrează, pe scaunul pentru văsărit, la o putină pentru brânză. Mezdreaua, cuțitoaia de oțel, fuge ușor pe lemnul uscat, așa cum îi fug și meșterului gândurile la vremurile de demult, pe când moții își umpleau căruțele cu butoaie, putini și căzi și colindau prin toată țara, din Dobrogea până în Banat, și erau nelipsiți de la târgurile din București… „Se duceau de două ori pe an, toamna și primăvara, umblau cu căruțele sute de kilometri ca să-și vândă butoaiele sau să le repare pe cele vechi“. Traian Pogan ne povestește și el că a umblat cu vasele din lemn prin țară cu tatăl său până în urmă cu vreo 20 de ani. „Eram tânăr pe-atunci, am mai fost plecat și în anii din urmă, cu mașinile, bineînțeles… Mă bate gândul să plec și anul acesta, am multe butoaie făcute și n-am cui să le vând aici.“ Curtea îi este, într-adevăr, plină de butoaie, frumos stivuite. Și mai are câteva în lucru. Apoi se apucă de bătut cercurile la un butoi frumos rotunjit… Mai departe, pe valea Arieșului Mic, Nicolae și-a terminat putina pentru brânză și s-a apucat să facă donițe pentru apă, pe care le vinde turiștilor. Ia una în mână și ne-o arată: „La donițe e mai puțin de lucru, pot face mai multe într-o zi… Încercați să beți apă dintr-o cană de plastic și apoi să beți din doniță… Parcă apa are alt gust… Ca și vinul pus în butoiul de lemn…“
Viața de apoi a lemnului
Vine o nouă zi de lucru în curtea meșterului Nicolae Belei… Astăzi se ocupă de butoaie… Dis-de-dimineață, fiul său Ionuț, cel care va duce meșteșugul mai departe, pregătește focul pentru că butoiul trebuie pus la focărit, cum spun dogarii. Focul va înmuia lemnul și doagele se vor prinde mai ușor. Până focul capătă putere, trebuie pregătite doagele. În această meserie totul pleacă de la un butuc de lemn care trebuie cioplit. „Atunci când vom avea 30 de doage făcute frumos, pe butuc, numai din topor, putem să ne apucăm și de butoi“, ne arată dogarul din Apuseni. Sudoarea-i curge, șiroaie, pe frunte, dar după vreo două ore butoiul e gata…
Dogarii încearcă se se potrivească vremurilor… Gheorghe Coțoșan a fost și el plecat cu butoaiele prin țară. Acum face linguri din lemn pe care le poate vinde ușor… „Făceam butoaie, dar acum se vând greu… De-o lingură are toată lumea nevoie în bucătărie. Eu am învățat de mic, de la un unchi de-al meu care era dogar. Dacă lucrez o zi întreagă fac câteva zeci de linguri sau spatule… Le fac din lemn de stejar pentru că sunt mai rezistente și lemnul e mai curat, fără noduri. Le vând la oraș, pe la târguri…“
Ca mulți alți consăteni, Mihai Leahu știe să muncească cu lemnul din copilărie. Face și acum ciubere, dar ciubere mari, pentru îmbăiat, ajunse acum o adevărată modă printre proprietarii de pensiuni și pentru cei cu dare de mână… „Am trimis ciubere de baie și în străinătate, în Franța și în Spania. M-am apucat să le fac doar din primăvară… Am vândut peste 20 de bucăți, în numai câteva luni. Prețul mediu este în jur de 1.000 de euro, depinde cât sunt de mari. Cele în care încap 12-14 persoane sunt mai scumpe, trebuie mai mult lemn… Eu sper ca moda asta să mai țină pentru că avem și noi de lucru…“
Sandu HELER, primarul comunei Avram Iancu, județul Alba, ne spune că autoritățile nu sunt indiferente și încearcă promovarea dogăritului, inclusiv în scop turistic.
„Avem câteva proiecte prin care încercăm să salvăm acest străvechi meșteșug. Le oferim meșterilor lemn gratuit și, printr-un alt proiect, i-am dotat cu aparatură modernă de debitat lemnul, ca să le ușurăm munca. Sperăm să putem contribui la revigorarea dogăritului în comună și să-i facem și pe tineri să rămână acasă.“
Din lemn era făcut aproape totul în satele din Apuseni – casele, uneltele, mobila. Și nici sufletul moțului nu era de piatră pentru că a știut să-și învețe copiii să-i ducă mai departe moștenirea… Nicolae este mândru că Ionuț, fiul său, știe, de la 13-14 ani, să facă tulnice mici, de artizanat, pentru turiști și va veni și vremea când va face singur butoaie, donițe și ciubere. Urmașii lui Iancu sunt oameni mândri și harnici. Știu să prefacă trunchiul uscat în lucruri de folos și în cântec de tulnic… Este viața de apoi a lemnului…
Viața dogarilor din Apuseni a fost o veșnică luptă cu nevoile, cu drumurile lungi și grele prin țară și, în ultima jumătate de veac, cu plasticul…
Vasile BRAIC pentru Lumea Satului
www.lumeasatului.ro